Istoricul localităţii

ISTORICUL ASEZARILOR


Conform documentelor istorice existente și rezultatul puținelor cercetări arheologice făcute în zonă, teritoriul comunei Puiești a fost populat din cele mai vechi timpuri. Astfel, putem mentiona că în acest teritoriu a existat populație încă din paleolitic și neoliticul timpuriu și mijlociu (cultura Boian), neoliticul timpuriu (cultura Gumelnita și Cucuteni) din perioada de trecere de la neolitic la bronz (cultura Monteoru), localitate existentă în jud. Buzău din epoca fierului - epoca migrației popoarelor și a formării poporului roman și a limbii romane.


Prima atestare documentară datează din sec. al XVI, respectiv din anul 1581, despre o așezare - sat este vorba de satul Nicolești. Tezaurul atestărilor documentare ale comunei se îmbogățesc cu apariția în sec. XVII al unui nou sat, este vorba de satul Puieștii de Sus, apoi la sfârșitul sec. al XVII, satul Plopi sub denumirea de satul Plopii Vechi pentru ca celelalte sate să fie amintite pentru prima dată în sec. al XIX deși o parte din ele se presupune că ar fi mai vechi decât cele amintite mai sus așa cum sunt satele Macrina, Puieștii de Jos, Dascalesti și Lunca (înainte numit Hrincani).


Despre apariția satului de reședință nu există un document precis care să arate data și vatra satului, în schimb existența sa în secolul XIX este atestată de un fragment dintr-un document vechi, păstrat la biserica din Puieștii de Jos, în care se vorbește despre data zidirii și pictării bisericii. Pe fragment este scris: "Această biserica s-a fondat in anul 1840 de catre proprietarul Anastasie Dedilescu in zilele preasfantului sau episcop Filoftei si s-a zugravit in anul 1884 prin insistenta preotului Dimitrie Ionescu de catre piosii crestini ai acestei comune impreuna cu actualul proprietar Eduard Grecu, Dimitrie Iordachescu cu binecuvantarea preotului I. F. Episcop Inocentie" pietar M. Oraseanu.
Din fragment rezultă că așezarea era deja îndelungată și destul de mare în prima jumătate a secolului al - XIX-lea denumirea actuală a satului Puiești după informațiile bătrânilor, provine de la numele boierului Puiescu, pe a cărui moșie a fost fixată așezarea.

Faptul ca în 1840 se simțea nevoia unui lăcaș religios duce la concluzia că în acest an, satul Puiești era o așezare stabilă și numeroasă, astfel proprietarul nu ar fi ridicat o biserică.


În limbajul locuitorilor satelor din această comună este întâlnită foarte des denumirea de "Raceni" pentru satul Puieștii de Jos, datorită unei mai vechi denumiri dată zonei de sud a satului. Se mai folosește și astăzi denumirea de "Ceaunari" pentru partea de N-E a satului probabil datorită frecvențelor staționări a șatrelor de țigani nomazi în această parte a satului, în vechime. Pentru partea de Nord-Nord-Vest a satului, bătrânii își amintesc că înainte se numea "Mataceni", dupa numele unei familii numeroase care-și avea casele în această zonă. Din acest neam nu mai trăiește în sat nici un reprezentant, dar denumirea încă mai dăinuie.
Tot dupa informațiile bătrânilor se spune că, pentru ca nevoia de forță de muncă era mare, mai târziu după apariția nucleului satului, pe moșia proprietarului acesteia, au fost aduși oameni din părțile Brăilei din așezări care purtau numele de Raceni, Ceaunari (denumire care nu se mai păstrează astăzi în județul Brăila) și desigur venind din aceste locuri, locuitorii mai vechi au dat denumirea așezării lor de Raceni, Ceaunari, Mataceni.

Deci este vorba de o migrare a populației din zona Brăilei în această zonă apărând sinonime corespondente ca Raceni, în apropiere de Rm. Sărat corespondent cu Racenii din apropiere de Brăila.

 

De menționat că vatra actualului sat se află mult mai la nord, în apropierea Balții Puiești, datorită faptului că este o zona în care se puteau face mai bine față diverselor atacuri ale invadatorilor (turci, tătari).
Chiar și astăzi în zona numită "Coasta Balții" mai pot fi găsite resturi ale diferitelor materiale folosite în construcții. Mutarea vetrei satului spre sud cu aproximație 4 km a fost determinată de dezvoltarea căilor de comunicație și în special a trecerii râului Râmnic prin vadul actual peste care a fost construit un pod, ce făcea posibilă trecerea peste satul Nicolești.

 

Despre satul Macrina, tot din relatările bătrânilor se spune că ar fi fost tot o așezare veche, malul cel mai înalt al râului Râmnic, pe dreapta sa, pe teritoriul comunei, indica punctul "Silistea" ca așezare veche, mai ușor de apărat pe vremea năvălirilor, atestă vechea vatră a actualului sat.
Recensămintele pentru satul Macrina datează de la începutul secolului al XIX-lea iar prin populația înregistrată în acele vremuri se demonstrează ca așezarea era cea mai mare dintre satele actualei comune.
Sunt amintite așa-zisele "roiri" succesive ale populației în toate satele comunei, populația din zonă formând o serie de sate inițial mai aproape, "Custura" este chiar numele ultimului sat, sau mai precis numele anterior al satului Siliștea transformat astăzi într-o uliță a satului Macrina.
Numele de Custura nu reprezintă altceva decât o corespondență a așezării "Custura" de unde a roit populația în cea de a doua etapă. Din vechiul sat se mai păstrează o singură ulița aflată în nord-vestul satului Macrina, ulița îngustă a familiei Milea.

Cea mai mare roire s-a făcut de la Vâlcelele, de unde au plecat grupuri de populație (Macrinenii și Plopenii). Acolo ei au avut o biserică de lemn existentă și astăzi.

 

Aceste mărturii despre așa zisele "roiri" au fost lăsate într-o serie de poveștiri ale învățătorului Enache Alexandrescu din Macrina, erou la Mărășești în 1917 în timpul primului război mondial. S-au păstrat din acea perioadă nume de familie vechi ca:

  • Borcea 
  • Ionescu
  • Cervis 
  • Vanatorul
  • Neagu 
  • Inimarea 
  • Valcu 
  • Stanescu 
  • Rosioru 
  • Paun 
  • Zamfir
  • Stoica

 

De la populația care a trăit în zona satului au rămas o serie de toponime ce marchează o serie de puncte geografice:

  • Siliștea 
  • Zcarcolici 
  • Movila Popii
  • Cotofasti 
  • Gura Vadului
  • Nisip 

 

Numele actual al satului vine de la un moșier care avea moșia în această zonă, pe nume Măcrineanu în jurul anului 1890. Documentele despre cele arătate mai sus nu s-au păstrat sub forma scrisă, dar aceste informații au fost transmise prin viu grai din generație în generație.

 

Satul Plopi, sat considerat ca așezare foarte veche (sfârșitul secolului al XVIII- lea) în cadrul comunei Puiești, sub denumirea de Plopii Vechi, a luat naștere tot din așa zisele "roiri" de populație care au venit din Brăila, mai întâi la Valcelele, apoi pe actuala vatra a satului. Numele actual al satului vine de la pădurile de plopi aflate în vechime pe terasa și lunca râului Râmnic. Urme din această pădure se mai pot vedea și astăzi (în lunca râului Râmnic mai sunt prezenți trei plopi bătrâni). Satul era așezat chiar pe terasa râului Râmnic și înconjurat cu șanțuri de pământ, ce demonstrează că era o așezare întărită. Ca dovadă a provenienței populației acestui sat din raiaua Brăilei (teritoriul turcesc) este și menținerea în prezent în sat a numelui "Turcu" la multe familii.

 

Strans legată de istoria satului Plopi, este istoria satului Lunca (Hoinari). Așezarea datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al-XIX-lea din perioada domniilor fanariote. Satul s-a format pe moșia unei fete a unui grec venit în aceste părţi, moşie ce era lucrată de ţăranii din satele din jur.
În anul 1820 la dispariţia boierului din această parte s-a format nucleul satului, compus mai întâi din zece case fără ca localitatea să aibă o denumire proprie. Pe la anul 1840 în urma vizitelor unor oficialităţi, boierul la propunerea acestora, a denumit pe locuitorii acestei mici aşezări"Haimanale" pentru ca mai târziu, la propunerea lui Radu Mustatea, satul să se numească "Hoinarul" sau "Hoinari", deoarece locuitorii nu erau stabili.

 

Cum am cercetat mat sus, istoria satului Lunca este strâns legată de istoria satului Plopi, lucru demonstrat

de existenţa pentru aceste două sate a aceluiaşi lăcaş de cultură (şcoala era şi la Plopi dar a ars in 1890) şi a aceloraşi lăcaşuri religioase, biserica (arsă de germani in 1910) şi cimitirul comun, existent şi astăzi.
Numele satului Dăscăleşti provine de la boierul Dăscălescu, care avea conacul pe marginea râului Râmnic, iar moşia pe cca 400 de pogoane se intindea pe aceste meleaguri, satul existând din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Nucleul populaţiei s-a format tot din "roiri" de populaţie venite aici tot din răiaua Brăilei, lucru demonstrat şi de faptul că în acest sat se păstreaza numele familiilor "Rălea", ce se presupune că are urmatoarea filieră a provenienăei: Răia - Roiri - Rălea. Din moşie, mai târziu a ocupat şi Gheorghe Gâlcă.
La început satul avea 40-50 de case ce erau răspândite pe malul sudic (drept) al râului Râmnic şi a apărut ca o necesitate a moşierilor mai vechi pentru efectuarea lucrărilor agricole (ca şi celelalte sate de altfel). Pe aceste meleaguri au venit oameni nu numai din răiaua Brăilei, ci şi din alte părţi; lucrul acesta ne este demonstrat de prezenţa în acest sat a unor nume de familii provenite de la regiunea de unde a venit populaţia: de prin părtile Buzăului - familia Buzoianu, de prin partile Prutului - familia Pruteanu.
Aceste notări s-au găsit făcute în anul 1859 şi se poate spune că bazele acestui sat au fost puse mult mai înainte.

 

Satul Nicoleşti ca aşezare, este mentionată ca fiind prima dintre satele comunei Puieşti, încă din secolul al XVI-lea, respectiv 1851 în timpul domniei lui Mihnea Turcitul.
Aşezarea şi-a păstrat vatra şi alături de vechea populaţie asezându-se aici şi populaţie venită din alte părţi. Denumirea actuală a satului vine de la boierul Niculescu, moşia numindu-se Niculeasa (denumire păstrată şi astăzi în limbajul locuitorilor din această parte a comunei), care mai târziu a intrat în proprietatea boierului Măciucescu.
Cele cercetate mai sus sunt confirmate şi de relatările bătrânilor satului.
Puieştii de Sus, sat vechi atestat pentru prima dată la sfarşitul secolului al XVII- lea pe stânga râului Râmnic, aşezare care poartă denumirea tot de la boierul Puiescu şi este mult mai veche decât Puieştii de Jos. După apariţia aşezării Puieştii de Jos, satul si-a luat denumirea "Puieştii de Sus", întrucat era aşezat în amonte.

 

Se presupune că o dată cu apariţia satului Puieştii de Jos, foarte multă populaţie din Puieştii de Sus a migrat spre Puieştii de Jos, ducând la extinderea vetrei acestui sat şi la creşterea numărului populaţiei.
Întrucât este des întâlnit în limbajul locuitorilor comunei Puieşti şi cuvântul "Râmnic", se cuvine să arătăm şi toponimia acestui cuvânt. Valea Râmnicului şi sectorul văii de pe teritoriul comunei Puieşti a fost locuită din cele mai vechi timpuri, lucru demonstrat şi de amplasarea vetrei satelor existente în comună pe acest râu. Întinsele păduri au fost prielnice vieţii pastorale, ocupaţie de predilecţie a strămosilor noştri, fiind totodată şi un bun adăpost împotriva migratorilor care s-au perindat pe sub poalele Carpaţilor spre graniţele Imperiului Roman de Răsărit. Numele de Râmnic (râul Râmnic şi oraşul Râmnicu Sărat) întalnit în limbajul locuitorilor de aici, apare şi ca nume al unor sate din judeţele Botoşani (pe lângă Dorohoi) şi Bacău, deci şi în acest caz este vorba de o legatură între aşezări din Moldova şi Muntenia. Denumirea a fost dedusă de către Frunzescu în Dicţionarul topografic şi geografic al României, 1972 şi de către Dicţionarul lui Gheorghe Lahovari-Brătianu-Tocilescu din 1902, din adjectivul latinesc "romanicus", prin sincoparea lui "a"; Nicolae Iorga in Istoria poporului roman, vol. I il deduce de la slavul "rabnic" (lac cu peste); G. Tantareanu in Foaia Ramnicului (anul II, nr. 3 /1921) emite parerea ca numele ar provenii de la vechea limba pelasgo-airinica, inseamna in traducere libera "tinutul sarat al arinilor".

 

Comuna Puiesti a fost locuita de clacasii care au lucrat mosiile marilor proprietari. Alaturi de celelalte comune din judetul Buzau, taranii din aceasta zona, determinati de viata grea pe care o duceau au participat la o serie de miscari pentru dreptate sociala si eliberare nationala. Nici Unirea Principatelor Romane de la 1859 nu a ramas in afara preocuparilor taranilor de pe aceste meleaguri. Ei au participat efectiv cu mult entuziasm la acest eveniment si mai ales au primit cu bucurie reformele infaptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in mod special reforma din 14 august 1864. Reforma s-a facut in aceleasi conditii ca in intreaga tara. Desi tarani fiind, evenimentele politice nationale ale timpului nu i-au ocolit, astfel in 1877 la Razboiul de Independenta Nationala, din satele comunei au participat peste 30 de oameni, din care multi nu s-au mat intors, dandu-si viata cu vitejie si eroism.

 

Printre acestia putem enumera:

  • Rosianu Vasile (a facut parte din garda de corp a generalului doctor Carol Davilla la Plevna, in perioada iulie-decembrie, apoi a fost intemat la spital la Targul Magurele).
  • Toti acesti eroi sunt din satul Macrina, iar faptele lor de vitejie sunt atestate de documente de arhiva, precum si de fotografia de grup existenta, unde se poate observa:
  • Ghita Serban alaturi de Carol Davilla. Mai putem enumera si alti viteji din celelalte sate asa cum este Purcareata Dinu din Puiestii de Sus (atestat prin documente de arhiva).
  • Aproximativ 15 barbati din com. Puiesti, in timpul Razboiului de Independenta, au fost decorati cu ordine si medalii pentru barbatia de care au dat dovada pe campul de lupta, dintre care putem mentiona pe: Tudor Ghioncu din Plopi decorat cu crucea "Trecerea Dunarii".


In memoria celor jertfiti pe campul de lupta in satul Nicolesti s-a ridicat in fata scolii un monument ce reprezinta un soldat echipat pentru lupta impotriva dusmanilor patriei, ridicat in anul 1921, autor N. Collis din Focsani.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, din satele Puiesti au fost mobilizati majoritatea taranilor tineri, luptand cei mai multi dintre ei in Razboiul pentru reintregirea neamului si eliberarea teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietica. Pe campul de lupta au murit multi tarani din satele comunei, iar numele lor raman inca vii in amintirea satenilor cu toate ca documentele despre actele lor de vitejie si eroism au fost distruse.
Aceeasi soarta au avut-o si crucile inaltate in curtea bisericii din sat, de pe care au fost sterse cu dalta inscrisurile. Din spusele batranilor, fostii luptatori pe front putem aminti faptele eroilor:

  • Ifrim Oprea - sergent Regimentul 28 obuziere, 
  • Neculai Banu, mort la Cotu Donului, 
  • Burlacu Nicu - Regimentul 9 Infanterie, 
  • Gheorghe Leaua - Regiment de Cavalerie,
  • Nedelcu Nicolae - Regimentul 9 Dorobanti, 
  • Scarlat Balaceanu - Regimentul 9, 
  • Pana Paraschiv - Regiment Cavalerie, 
  • Nicu Baria - sergent Cavalerie,
  • Gheorghe Danila, 
  • Vasile Surau,
  • Radu I. Aurica, 
  • Ioan Tanase - Regimentul 9, 
  • Dumitru Lupu - Regimentul 9. 

 

Numarul celor care s-au jertfit pentru tara se apropie de 70.
Amprentele grele ale razboiului s-au simtit din plin m satele comunei Puiesti, batrani, femei si copii traind m mizerie si saracie. Mortalitatea infantila ajungea la 25%, iar analfabetismul la 80 %.
0 data cu reforma agrara din 23 martie 1945 se impart pamanturile mosierilor, acestora lasandu-li-se initial 25 de hectare; s-a dat cate un hectar de fiecare indreptatit la improprietarire. Din comisia de improprietarire au facut parte Nastase Lazu (presedinte), Balaceanu Maria, Luca Enescu si Dragomir Nedelar.

 

In 1946 in cadrul comunei se infiinteaza Cooperativa de Credit, care a avut un rol deosebit la redresarea gospodariilor taranilor, dupa razboi si seceta. In 1948 un incendiu urias a cuprins o mare parte a satului Puiestii de Jos distrugand in totalitate peste 60 de gospodarii, dar cu ajutorul satului si al locuitorilor din satele Nicolesti, Dascalesti si Macrina, celor afectati li s-au dat materiale pentru a-si construi alte case.
In iulie 1950 s-a infiintat prima gospodarie agricola colectiva "Steaua Rosie", initial cu 40 de familii, iar dupa patru ani cu 73 de familii si o suprafata de 25 de hectare (o suprafata medie de 0,34 ha/familie).
In vara anului 1956, in satul Puiestii de Sus a luat fiinta o noua gospodarie colectiva cu numele de "2 Octombrie"care s-a alaturat celei din 1954. In acelasi an s-a infiintat in Puiestii de Jos o intovarasire sistem T.O.Z. sub numele "Drapelul rosu". Din aceasta perioada sunt inscrisuri care arata cat anume i se cuvenea unui taran pentru o zi de munca:

  • 10 kg de porumb,
  • 3.7 kg de grau
  • 0.3 kg de orz 
  • 0.5 kg ovaz 
  • 0.8 kg mazare 
  • 1 kg floarea soarelui

 

Pentru cei care detineau sub o forma sau alta o bucata de pamant, le-au fost impuse dari, taxe si impozite care aveau scopul de a-i face pe tarani sa renunte la pamant si sa treaca la colectiv.
In aceasta perioada s-au facut si unele lucruri bune pentru comuna. Printre acestea se pot enumera: construirea de camine culturale, pietruirea drumului pana la Rm. Sarat si a ulitelor satului, introducerea energiei electrice in comuna. Nedrept a fost doar modul in care s-au facut toate acestea si anume prin "munca voluntara si autoimpunere".

 

Cu timpul cooperativele agricole de productie (C.A.P.-urile au inceput sa se consolideze) avand perioade mai bune sau mai slabe, in functie de oamenii care le-au condus. Atunci cand acestia au fost buni specialisti si oameni integrii, rezultatele au fost deosebit de bune, iar taranii erau impacati cu soarta pe care o aveau.
Evenimentele din decembrie 1989 au adus speranta in casele locuitorilor com. Puiesti, in sensul ca fiecare din ei au simtit ca pot recastiga ceea ce parea iremediabil pierdut cu cateva decenii in urma.
In aceasta perioada nu au fost miscari sociale deosebite la noi in comuna, oamenii adaptandu-se din mers la noua situatie.
Din patrimoniul fostelor C.A.P.-uri din comuna nu s-a stricat decat acea parte care reprezenta un ridicat grad de uzura (cladiri, grajduri) sau nu mai prezenta interes pentru nimeni.
Marea majoritate a patrimoniului fostelor C.A.P.-uri (atat cat a mai ramas) a fost preluat de catre noile "asociatii agricole" infiintate cu sau fara personalitate juridica, in functie de numarul de membrii ai fiecareia si de capitalul subscris.

 

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Puiești făcea parte din plasa Grădiștea a județului Râmnicu Sărat și era alcătuită doar din satele Puieștii de Jos și Puieștii de Sus, având în total 1100 de locuitori. În comună funcționau o școală mixtă cu 45 de elevi și 2 biserici - cea de la Puieștii de Jos înființată de Anastase Dedulescu la 1840 și cea din Puieștii de Sus fondată în 1874. În acea perioadă, pe teritoriul actual al comunei mai funcționau, în aceeași plasă, comunele Măcrina și Nicolești. Comuna Măcrina avea în componență satele Măcrina, Plopi și Hoinari, având în total 817 locuitori, o școală de băieți cu 38 de elevi fondată în 1876 și o singură biserică, zidită de locuitori în 1869. Comuna Nicolești era formată din satele Nicolești și Dăscălești, cu o populație totală de 1428 de locuitori. În comuna Nicolești funcționau o școală de băieți cu 61 de elevi înființată în 1871 și două biserici, ambele fondate de locuitori în 1888. Aceeași organizație se regăsește și în Anuarul Socec din 1925, cele trei comune făcând parte din plasa Boldu a aceluiași județ, și având, respectiv 1074 de locuitori (Măcrina), 779 de locuitori (Nicolești) și 2090 de locuitori (Puiești).
În 1950, comunele au trecut în componența raionului Râmnicu Sărat din regiunea Buzău și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești. În 1968, comunele au fost comasate într-una singură, denumită Puiești, și arondată județului Buzău.

Înapoi